Atât de mici, cu probleme MARI!

În ultima vreme am întâlnit mulţi copii cu probleme mari. Este foarte dureros când avem probleme. Ne văităm, plângem, căutăm soluţii, rugăm pe alţii să ne ajute şi ni se pare că nimeni nu are probleme atât de mari ca ale noastre, doar pentru că ... sunt ale noastre. Dar copiii procedează altfel. Am întâlnit copii îndureraţi de despărţirea părinţilor lor, copii traumatizaţi de boli, accidente din primii ani de viaţă – cu îndelungate zile de spitalizare cărora a trebuit să le facă faţă singuri, copii învăţaţi mult prea devreme să renunţe, pentru că „mama nu are bani”. SUNT DOAR NIŞTE COPII! Au poveri mai mari decât am putea crede la prima lor vedere. Nu se plâng, nu arată, nici măcar nu ştiu cum să ceară ajutorul celor mari. Ei suferă undeva în fiinţa lor plăpândă şi profundă şi arată suferinţa involuntar în desenele lor. Am descoperit părinţi care nici măcar nu înţelegeau că puiul lor are o suferinţă şi, din această cauză, şi-a schimbat comportamentul. Atât de bine au pus copiii, undeva înstrăfundurile lor, problemele pe care le au. Le-ar trebui mai multă atenţie, mai multă gingăşie şi le-ar fi de mare folos să nu uităm că ei sunt totuşi doar nişte ... copii.

Ramona ARONEASA

Cum iubeşte copilul?

Un program UNICEF are în vedere schimbarea mentalităţii părinţilor care se ghidează în educarea pruncilor lor după dictonul: „bătaia e ruptă din rai”. Deseori, poate chiar mai des şi prea des în zilele noastre, părintele reacţionează sub impulsul de moment. Iar pentru că societatea, în general, are un ritm trepidant de supravieţuire, pentru că societatea românească, în special, este încă debusolată în căutarea democraţiei, părinţii sunt şi ei nişte oameni dezorientaţi, care îşi doresc copiii după modelele oferite, urlate şi fals-impuse de a patra putere în stat: mass-media. Şi am ajuns să nu ne mai putem accepta copiii aşa cum sunt ei, cu cât pot ei, cu propriile lor aspiraţii. Iar copilul ce face? ... Învaţă să iubească aşa cum îl iubim noi: cu condiţii – „dacă nu faci aşa, nu primeşti ...”, cu forţări – „ori faci cum spun eu, ori ...”, limitat – „eu te-am făcut, deci faci cum spun eu!”, agresiv – „de ce faci aşa? Vrei bătaie?”. Şi ne vom trezi la bătrâneţe, când noi vom fi neputincioşii, că pruncii noştri nu ne vor lua cu dragoste de mână să ne aşeze la masă, să ne citească atunci când ochii noştri nu vor mai putea, să ne împrospăteze veşmintele, aşternuturile şi gândurile. Pe de altă parte, nu cu acestă frică ar trebui să ne mângâiem mai des copiii, să le spunem mai mult ce frumoşi sunt şi să îi lăudăm pentru micile lor realizări care vor duce la împlinirea marilor lor vise. Ci ar trebui toate acestea făcute dintr-o pură şi simplă DRAGOSTE, izvorâtă din căuşul cald al fiinţei dăruite de Dumnezeu cu puterea de a naşte şi dusă până la orice jertfire de sine -  jertfirea propriilor ambiţii, jertfirea impulsivităţii, jertfirea odihnei ... jerfa! Cerem prea mult de la copiii noştri şi ne rugăm prea puţin pentru sănătatea minţii, trupului şi a sufletului lor. Şi ei sunt aşa de recunoscători pentru orice privire blândă!