Natalia mea sau Maica Benedicta

Vreau sa spun ca am meditat la a incepe din nou sa scriu poezii la indemnul fostei mele colege de facultate si, mereu de atunci, prietenei mele Natasa, pe care dupa aproape 7 ani in care nu am stiut nimic de ea am regasit-o ca Maica Benedicta, stareta Manastirii Frumoasa din Republica Moldova. Si iata ca am reinceput: sa scriu si sa ne contactam, macar pana o da Dumnezeu sa ne si putem vedea. http://www.frumoasa.md/obstea/

Cordelute decorate de mine

trandafiri lila glazurati pe suport filigran de culoare bronz. Florile sunt prinse din lucratura pe suport, adica rezistente. si sunt lacuite.

Trandafiri - sa-i mananci ca pe bomboane si alta nu.

sora soarelui - preferata mea dintre flori   suportul metalic are culoarea bronz, floarea este pe suport filigran, prinsa din lucru,adica are rezistenta si mai este si lacuita :))

Adăugaţi o legendă

povestioare si poezii pentru copii ... si nu numai:))

O altă legendă a ouălor roşii

Mulţimea era strânsă pe marginea drumului prăfuit.  Nişte soldaţi urcau plictisiţi, cu privirea pierdută şi încinşi prea tare de soarele arzător, însoţind spre vârful dealului un om slab, ce purta doar câteva zdrenţe, o coroană pe cap şi o cruce mare de lemn. Era un osândit neobişnuit: nu trebuia dus cu forţa spre locul supliciului său, pentru că nu se împotrivea deloc. Ba mai mult, mergea singur ducându-şi crucea, mergea ca şi cum acesta era scopul lui, să urce dealul acela tocmai pentru a fi chinuit. Cu toate acestea mulţi îl loveau, îl scuipau, îl batjocoreau, câte un bici îi mai străpungea trupul cu o ură care se abătea asupa osânditului fără nicio noimă. Iarăşi cu toate acestea, el avea un chip senin, nu se vedea nicio urmă de ură, ori de răutate în felul în care îi privea pe cei care îi provocau atâta durere. Era un Osândit Neobişnuit!

-         Măria-Ta, pofteşte pe cruce! râdea un ostaş adresându-i- se  Osânditului.

-         Hai, că ţi-am pus şi coroana! îl batjocorea altul, în timp ce-i îndesa

Osânditului pe cap o cunună de spini care-i străpungea fruntea.

-         Ai spus că vei învia! Ha-ha-ha! Scapă-te întîi de Cruce! îi aruncă un altul după ce îl ridicară pe cruce în vârful dealului.

-         Vei învia când pietrele acestea se vor face ouă ... şi încă roşii! Ha- ha- ha! Na, ţine! spuse unul şi începu să arunce cu pietre în Osândit.

A treia zi de la această întâmplare pe dealul acela, unele dintre pietre se transformau în ouă roşii. Cei care treceau şi le găseau îşi aminteau cum fusese batjocorit Osânditul, cu pietrele aruncate de soldaţi. Toţi cei care vedeau această minune credeau cu adevărat că Osânditul era Hristos şi că a înviat. Ei strângeau ouăle roşii şi le mâncau la mesele lor cu fiorul Morţii şi Învierii Domnului. Iar urmaşii lor au învăţat să înroşească ei ouă, ca să-şi aducă aminte că dintr-un mormânt ferecat ca un ou Hristos a Înviat, ca noi să avem Viaţă Veşnică.

Ciocolata găinuşei

O găină mai moţată

A găsit o ciocolată.

Dă cu ciocul, o miroase,

Se învârte-n jurul ei,

Sare şi, bătând din aripi,

Se arunc-asupra ei:

-Asta ce-i? Asta ce-i?

Uite: în sfârşit cutează,

Găinuşa cea vitează,

Şi o gustă: „Măi să fie!

Ce mălai e-n farfurie!?!”

Ca şi vouă, dragii mei,

Ciocolata i-e pe plac.

Pân’ la urmă o mănâncă

Şi se urcă pe cuibar.

Stă o oră, stă şi două

Găinuşa să se ouă.

Se ridică în sfârşit!

Şi ce credeţi c-a găsit

Stăpâna când a cătat

În cuibarul minunat?

Sigur veţi râde pe dată:

Era-un ou ... de ciocolată!

povestioare si poezii pentru copii ... si nu numai:))

Altfel despre crearea lumii

Când a fost făcută lumea, boboci, flori, copaci, vietăţi au venit la viaţă la cuvântul lui Dumnezeu. Era aşa de încântător să te trezeşti din haos cu o formă şi cu o culoare! Toate de pe faţa pământului erau foarte fericite că Dumnezeu hotărâse să le îmbrace şi să le grijească aşa de frumos. Dar singurul lucru care le lipsea în atâta frumuseţe şi bogăţie de feluri de viaţă era rostul lor. La început nu-şi pusese nicio vietate problema la ce foloseşte. Fiecare se bucura să vadă noua, frumoasa şi binecuvântata rânduială: luau viaţă sub mângâierea glasului dumnezeiesc, îşi clăteau faţa în lumină şi căldură, creşteau şi făceau roade. Dar rodul? Ce aveau de făcut cu rodul lor? Şi tocmai când aceasta devenise neliniştitor, au văzut o făptură nouă, cea mai frumoasă şi impresionantă vietate. Această vietate nu luase fiinţă, ca celelalte, doar sub puterea cuvântului dumnezeiesc. Asistaseră la crearea Făpturii de însele mâinile Creatorului, văzuseră că viaţa Făpturii vine din însăşi suflarea lui Dumnezeu şi înţeleseră că rostul lor este cumva legat de această nemaivăzută fiinţă. Iar când Dumnezeu a numit făptura Coroană a creaţiei Sale - Omul, toate vietăţile înţeleseră şi se bucurară că au un rost: acela de sluji omului. Aşa a fost dintru început: o mare bucurie se revărsă peste întreaga creaţie atunci când pricepu că rostul ei este să i se supună omului. Dar despre aceasta şi despre cum s-a schimbat aceasta vom vorbi altădată, dragii mei.

Rostul bobocilor 

Răsărit de dimineaţă

Îşi întinse dalba-i faţă

Spre o rază de lumină

Agăţată de-o tulpină.

-         Cine-s eu? Şi ce cat oare

Cu faţa mea către soare?

se-ntrebă de dimineaţă

Micul firicel de viaţă.

-         Tu eşti rod de viaţă nouă

Răsărit din gânduri două:

Să creşti mare, să rodeşti;

Omului să-i foloseşti.

îi răspunse din lumină

glas ce mirosea a smirnă.

-         Cine-i omul sau ce e?

Dacă spui că trebuie

Lui să îi fiu de folos?

-         Este chipul lui Hristos!

Lui să îi slujeşti frumos

Dacă vrei să-ţi împlineşti

Rostul pentru care eşti.

nu zice nimeni nimic?

M-am apucat de scris poezii si povestioare pentur copii. Nu stiu ce-mi veni. Oricum eu am mai scris poezii cand eram in ciclul primar, apoi in facultate. Sigur erau de alt gen, dar cred ca erau bunicele, ca au avut ceva aprecieri. acum veni chestia asta cu copiii, poate si pentru ca asa mi se pare mai onesta realizarea paginii pentru copii a suplimentului religios pe care il realizam la cotidianul Buna ziua Brasov. de 9 ani si 2 luni.
Se pare oricum ca vorbesc singura. deocamdata nimeni nu pare a citi ceva de pe aici. In fine, daca cineva citeste va rog sa-mi lasati o parere, ceva, ca sa am si eu o masura a lucrurilor pe care le fac. sa stiu daca sa continui sau sa o las balta. Multumesc. Sunteti draguti!:))

Legenda Florii Soarelui

               Ştefan-Vodă avea o fată mută, dar frumoasă, de nu i-ai fi găsit pereche în cuprinsul pământului. Domnului nu-i mergea mâncarea la inimă şi odihna în oase, de amărât ce era. A întrebat el de lume, s-a sfătuit cu vracii şi cu toţi cărturarii timpului, dar n-a dat de leacul muţeniei.La urmă, aşa într-un amurgit de vară, vine la domn o babă, aşa de bătrână, de-şi gâdila pieptul cu nasul, de încovoiată, şi-l povăţuieşte să cheme pe Soare la masă şi să-l cinstească după toate rânduielile cuvenite feţelor strălucite. După ospăţ, când toţi ar fi în toane bune, să trimită fata şi să cerşească o sărutare de la craiul zilei, că numaidecât odrasla lui dragă are să prindă la grai.

            Voievodul, îmbucurat, pune la cale mare pregătire. Pe capul stăpânitorului era însa un blestem. Cum se făcu, că Piază- Rea aude de gândurile domnului şi, ca să-i încurce dezlegarea, aleargă fuga în răcorile întunecoase dinspre Lună-răsare şi o găseşte pe stăpâna nopţii bocindu-se de necredinţa Soarelui. Ea se văieta că n-are parte de bărbat, că nu pricepe de ce fuge de dânsa şi o lasă să alerge ca o bezmetică în urmă şi zicea tânguios:
“Mai bine mă făcea maică-mea muritoare, că tot aş fi avut parte de soţ, dar nu zână, cu pletele învălvătăiate de lumină şi cu sufletul întunecat şi umed ca o peşteră neumblată.”
Piază-Rea prinde la nădejde şi cu întorsături meşteşugite de vorbă, îngână către Lună:
“Până acum tot se cheamă că ai avut bărbat, de aci încolo, te lasă de tot, că el se însoară cu fata lui Ştefan, stăpânul pământului. Iată, chiar deseară li-i nunta.”

            Doamna-Nopţilor, pe aci să turbe. Îşi aprinde argintul din faţă şi fulgerând de răzvrătire, se jură pe strălucirea ei, că are să nimicească vlăstarul îndrăzneţului voievod. În noaptea ospăţului, Luna s-a dosit după sprânceana codrilor vecini, pândind să-şi zărescă duşmanca, pentru ca s-o zdrobească.

            Soarele, un făt-frumos cu plete de lumină, chefuia cu vodă şi cu toată curtea. Când, pe la sfârşit, intră în sală fata domnului, împodobită ca o primăvară caldă. Cade ea în genunchi la picioarele Soarelui şi-i cere o gură, de mântuire. Luna, furioasă, se ridica turbată peste straja codrilor negri, aruncându-se într-un brâu tremurat de lumină şi pătrunde pe fereastra palatului. A căzut peste faţa rugătoare a fetei ca o ploaie de blestem şi i-a topit chipul în floare galbenă.

Cu toţii s-au îngrozit de turbarea nedreaptă a Lunii. Bătrânul voievod, cu faţa îndurerată de obidă, prinde a spune stăpânei rătăcite a întunericului tot jarul înlăcrimatului său suflet. Luna, neîncrezătoare, sta rece şi fulgerătoare. Mesenii boceau şi ei povestea tristă a odraslei fără noroc.

Soarele, întărâtat, îşi prinde nevasta de belşugul înstufat al razelor şi-i face vânt pe fereastră, de o înnămoleşte departe, în valurile norilor. După aceea, ia pe palmă copila înflorită a temutului stăpân pământean şi o sădeşte în grădină, printre celelalte podoabe, ca s-o aibă îndeaproape spre mângâiere. De atunci, „floarea-soarelui”, cu faţa ei galbenă şi înfiorată de durere, îşi întoarce vecinic chipul întristat, înspre strălucirea craiului zilei, cerşitorându-şi sărutarea mântuitoare.

imagine slaba, dar creatii d'ale mele

ingeri

inca una din serie

Să dăruieşti ceea ce nu ai! (III)

Mântuitorul spune acestea: „Căci tot celui ce are i se va da şi-i va prisosi, iar de la cel ce n-are şi ce are i se va lua.”(Matei 25, 29). Multe îţi tulbură viaţa. Poate nu ai destul sau mai nimic din ceea ce îi este omului necesar din punct de vedere material. Dar cât îi trebuie omului ca să fie OM? Poate nu ai o familie ori ţi se pare că cea pe care o ai nu se ridică la nivelul pretenţiilor, dorinţelor ori visurilor tale. Dar te-ai gândit vreodată că şi alţii şi-au făcut speranţe în ceea ce te priveşte, au aşteptări, pretenţii ori visuri pentru tine? Poate locul de muncă nu este pe măsura pregătirii ori profesionalismului tău. Dar alţii, chiar cu pregătiri înalte, ar fi foarte fericiţi să poată spăla vasele într-un restaurant, ori să spele pe jos, numai să aibă un loc de muncă. Poate ai dori şi poate chiar ai merita să fii renumit şi răsplătit. Dar ştiu foarte mulţi oameni care se trezesc dimineaţa şi mulţumesc lui Dumnezeu că le-a mai dăruit o zi; îşi hrănesc familia şi mulţumesc lui Dumnezeu că au avut cu ce; merg la serviciu şi mulţumesc lui Dumnezeu că îl au; îşi îmbrăţişează copiii şi mulţumesc lui Dumnezeu pentru bucuria, sănătatea şi binecuvântarea de A FI. Deşi ţi se pare că nu ai prea multe poţi să-ţi dăruieşti chiar ţie bucuria de a te mulţumi cu ceea ce ţi s-a dăruit!

Ramona ARONEASA

continuarea seriei

Să dăruieşti ceea ce nu ai! (II)

Mântuitorul spune acestea: „Căci tot celui ce are i se va da şi-i va prisosi, iar de la cel ce n-are şi ce are i se va lua.”(Matei 25, 29). Am promis că voi mai scrie despre aceasta şi iată că vă invit din nou la meditaţie pe această temă. ... Începe Postul cel Mare, al trecerii de la moarte la Viaţă, prin Crucea şi Învierea lui Hristos. Suntem îndemnaţi aşadar la post, la înmulţirea rugăciunii şi la o mai atentă atitudine faţă de cei din jur. Printr-o împrejurare grea am învăţat că nu poţi face binele decât postind. Fără post nu ai puterea necesară. De multe ori suntem bine intenţionaţi şi totuşi ceea ce facem bine iese rău. În astfel de împrejurări nu mai înţelegem nimic şi ne repetăm în minte, uimiţi şi necăjiţi: „Dar am vrut să fac bine!”. De ce a ieşit rău? Postul ne dă înţelepciunea de a alege calea cea bună, dreaptă şi scurtă de a face binele. Înfrânarea trupului dă libertate minţii. Gândul este mai limpede, în trupul supus prin postire inima este mai osârduitoare. Nu stă în puterea noastră să postim ori să săvârşim binele. În puterea noastră stă voinţa de a face acestea. Săvârşirea acestora e cu puterea venită prin har de la Duhul Sfânt. Deci facerea de bine se face prin jertfă şi cu conlucrarea cu Dumnezeu. Ceea ce este în afara acestora nu are rezultatul dorit. Cei ce ne văd postind şi reuşind facerea de bine încep şi ei să dorească această putere cu care facem binele şi care nu vine de la noi. şi astfel dăruim ceea ce nu avem dar Dumnezeu ne îngăduie să oferim şi altora din ceea ce este al Lui.

Ramona ARONEASA

o serie de editoriale

Să dăruieşti ceea ce nu ai!

Mântuitorul spune acestea: „Căci tot celui ce are i se va da şi-i va prisosi, iar de la cel ce n-are şi ce are i se va lua.”(Matei 25, 29). De multe ori auzim Biserica îndemnându-ne să dăruim ceea ce nu avem. De multe ori credem că aceasta înseamnă să dai tot puţinul pe care îl ai, chiar dacă rămâi cu nimic, căci Dumnezeu îţi va aduce înmulţit darul înapoi. Ceea ce este întocmai aşa! Noi suntem intrigaţi şi tensionaţi când auzim aşa ceva. Cu inimile ţintuite în banii şi bunurile noastre, răspundem „Lasă că nu-i chiar aşa! Nu dau eu vrabia din mână pe cioara de pe gard!”. Ţinem la ultimul bănuţ cu un soi de deznădejde, ca şi cum folosirea lui în vreun fel ar aduce dezastrul, sfârşitul oricărei posibilităţi de a supravieţui. Cei credincioşi lui Dumnezeu şi Iubirii Sale purtătoare de grijă au trăit de multe ori experienţa, minunea, de a dărui şi ultimul bun, pentru ca apoi, nici mai devreme şi nici mai târziu ci tocmai când au avut nevoie, bunul respectiv să se întoarcă în forma cea mai potrivită nevoilor lor. Vi s-a întâmplat? Să nu uitaţi niciodată precizia şi preţiozitatea purtării de grijă a lui Dumnezeu! Nu vi s-a întâmplat niciodată? Aveţi curajul de a încerca în fiecare zi acest lucru, nu pentru a ispiti grija Tatălui, ci de dragul Lui şi al oamenilor care au nevoie de voi, şi veţi vedea: Nouă, oamenilor, Dumnezeu ne poartă cel mai mult de grijă! ... Voi mai scrie despre a dărui ceea ce nu ai!

Ramona ARONEASA