articole din suplimentul religios al cotidianului „Bună ziua Braşov”

Ca sarea-n bucate

Basmul acesta de demult cules de Petre Ispirescu, „Sarea-n bucate”, m-a impresionat întotdeauna pentru marea lui de adevăr. Dragostea nu înseamnă numai dulceaţă şi dulcegării. Viaţa este frumoasă când are câte ceva din toate „ingredientele” bunătăţii. Chiar şi în prăjituri se pune puţină sare pentru armonia gustului. Dacă uităm de realităţile şi seriozităţile vieţii şi ne amestecăm doar cu dulceţuri, riscăm să pierdem gustul bunătăţii, … sau să ni se facă rău de atâta „bine”. Viaţa este frumoasă şi cu bucurie, cu veselie, şi cu seriozitate, şi cu rugăciune, şi cu puţină asprime mai ales faţă de noi înşine şi doar în cele din urmă faţă de ceilalţi. Binele nu este totdeauna ceea ce ni se pare nouă a fi bine. Doar Dumnezeu ştie exact ce va fi fiind bine pentru noi, chiar dacă iniţial unele bunătăţi ni se par nouă greu de îndurat. Să ne dea Dumnezeu nu ceea ce vrem noi, ci ceea ce ştie El că este bine pentru noi!

quilling d'al meu

articole din suplimentul religios al cotidianului „Bună ziua Braşov”

Ce este frumos?

„Nu-i frumos ce e frumos, e frumos ce-mi place mie!”. Vorba aceasta funcţionează ca un fel de proverb, o ştim toţi şi o folosim ca să justificăm o anumită variantă de frumos ori de urât aleasă de noi. Şi atunci am putea întreba ce este urâtul. De obicei numim ca fiind urâtă lipsa de armonie, dezordinea ... Însă, se pare că în arta postmodernă unele ca lipsa armoniei, dezordinea sunt „cap de afiş” în crearea operelor de artă, adică au devenit un alt fel de frumos. Sunt artişti care scot picătura de frumuseţe din urât. Trăim ghidându-ne după tot felul de standarde de frumuseţe impunse de ... nici nu se mai ştie de cine, dar, clar, impuse. Cine nu se înscrie în „trend” este „lipsit de calităţi estetice”. Şi tot aşa mergând înainte rămânem totuşi cu o nelămurire: ce este frumos? „M-am îmbrăcat cu adevărat frumos? Ceea ce creez este cu adevărat frumos, ori îmi place doar pentru că am creat eu? Eu sunt un om frumos sau nu?” De astfel de întrebări putem scăpa cu un singur răspuns, uşor şi greu în acelaşi timp! Dacă modul meu de a trăi, de a mă purta, de a crea este după asemănarea cu Dumnezeu atunci totul s-a rezolvat, toate sunt frumoase. Şi pentru a fi în asemănare cu Dumnezeu chiar şi modul nostru de a ne îmbrăca, de a ne decora casa şi viaţa, începutul şi sfârşitul fiecărei alegeri, fiecărei creaţii TREBUIE să fie în sfat cu El, în rugăciune, în făptuire bună, în credinţă, nădejde şi dragoste, căci acestea ne înscriu ele însele în frumuseţe, fără studii de estetică. Restul, chiar dacă nu ne raportăm în alegerile noastre la cel care este el însuşi urâţenia, la diavol, tot este urât, dacă trăim în părăsirea de Dumnezeu. Nu se poate altfel, căci El este şi creatorul şi chivernisitorul frumuseţii. El este Cel ce este însuşi frumuseţe, armonie, desăvârşire, şi chiar mult mai mult decât putem noi exprima în aceste cuvinte!

quilling d'al meu

quilling d'al meu

cearcan

articole din suplimentul religios al cotidianului „Bună ziua Braşov”

Stăpâni peste Casa lui Dumnezeu

Locaşului de rugăciune în care se săvârşeşte Sfânta Liturghie, împodobit cu frumuseţea Sfinţilor, are un Sfânt Altar, un naos, un pronaos şi un pridvor. Fiecare parte a bisericii are destinaţia ei în rânduiala sfintelor slujbe, al căror beneficiu ne este dăruit nouă de către Dumnezeu. De exemplu, femeia lăuză nu are voie să intre în naos până nu i se citesc rugăciunile cuvenite la 40 de zile de la naştere. Şi lepădările de cel rău se citesc pruncului adus spre a fi botezat tot în pronaos. Locul cel mai apropiat de Sfântul Altar în care au voie toţi credincioşii este naosul. În Altar intră doar bărbaţii, cu o excepţie: în ziua în care se sfinţeşte o biserică pot intra să se închine şi femeile.

A cui e Casa Domnului?

Nouă oamenilor, ne place şi suntem gata imediat să ne însuşim orice, dacă am depus şi noi un minim efort pentru acel ceva. Uităm că nimic nu ne aparţine nouă, că tot ce avem, avem pentru că Dumnezeu îngăduie, că nu am putea să mişcăm un pai dacă putinţa aceasta nu ne-ar fi dat-o Purtătorul de grijă a toate. Indiferent cât sau ce am investi în ceva, toate se cuvin să le închinăm şi să le dăruim Domnului pentru că sunt darurile Sale. Puterea noastră, dorinţa şi dragostea noastră de a da înapoi Tatălui darurile din darurile Sale, ne-ar face clăditori de Rai. Ştiţi vorba aceea cu darul care face din dar raiul! Aşadar, şi Casa Domnului sau Biserica, Lăcaşul de rugăciune, este al lui Dumnezeu chiar dacă noi am depus eforturi pentru a fi ridicat şi îngrijit. Căci ce ar fi toate acestea: efort, bani, frumuseţe, biserică, dacă Dumnezeu nu le-ar sfinţi şi nu le-ar binecuvânta. Şi le binecuvintează Creatorul şi Proniatorul (Purtătorul de grijă) din dragoste şi pentru dragoste.

Dragostea omului la inima Domnului

Aşa cum spune şi Scriptura, nu poţi spune că iubeşti pe Dumnezeu şi că pe oameni îi urăşti, căci te dovedeşti mincinos. Dovada dintâi a dragostei de Dumnezeu este dragostea faţă de oameni. De aici izvorăsc răbdarea, înţelegerea, bucuria, rugăciunea pentru neputinţele celorlalţi, milostenia… şi atât de multe altele. Dar de la lume am adunat iarăşi duminica trecută pildă tristă de neiubire. Am văzut şi am auzit cum cineva dădea afară din Casa Domnului pe nişte mame cu pruncii lor, pe motivul că dacă tot s-au împărtăşit ar fi cazul să plece pentru că nu sunt din parohia în care este biserica respectivă. M-am gândit atunci cum de nu plânge Maica Domnului în icoana făcătoare de minuni din acea biserică, văzând atâta lipsă de dragoste. Nu pot spune că Dumnezeu va pedepsi pe cel atât de neiubitor, pentru că Dumnezeu este mult prea delicat ca să ne pedepsească. Cu siguranţă însă Dumnezeu s-a întristat până pe Cruce iarăşi, văzând atât de trista întâmplare. Chiar dacă pruncii mititei mai vorbesc, gânguresc, cad sau chiar plâng, am văzut şi biserici în care toţi cei prezenţi se bucură de prezenţa copiilor şi te ajută să îi ocroteşti, să îi apropii de Dumnezeu. Nu se poate să rămânem ca în vremea comunistă cu idei preconcepute, conform cărora totul ni se cuvinte numai nouă, că biserica e pentru babe, că pruncii sunt prea mici ca să-i aduci la biserică, că … şi altele ca acestea. Copiilor le merge mai uşor la inima lor curată Dumnezeu. Nu este în ei piedică pentru dragostea Lui. De ce vrem noi, oare, să-i învăţăm doar formalismul nostru, doar mărunţimea faptelor şi nu măreţia lor?

QUILLING

Am descoperit din iulie această artă şi mă topesc după ea. Voi posta imagini cu ce am realizat eu. Trebuie doar să micşorez fotografiile.

Cum iubeşte copilul?

Un program UNICEF are în vedere schimbarea mentalităţii părinţilor care se ghidează în educarea pruncilor lor după dictonul: „bătaia e ruptă din rai”. Deseori, poate chiar mai des şi prea des în zilele noastre, părintele reacţionează sub impulsul de moment. Iar pentru că societatea, în general, are un ritm trepidant de supravieţuire, pentru că societatea românească, în special, este încă debusolată în căutarea democraţiei, părinţii sunt şi ei nişte oameni dezorientaţi, care îşi doresc copiii după modelele oferite, urlate şi fals-impuse de a patra putere în stat: mass-media. Şi am ajuns să nu ne mai putem accepta copiii aşa cum sunt ei, cu cât pot ei, cu propriile lor aspiraţii. Iar copilul ce face? ... Învaţă să iubească aşa cum îl iubim noi: cu condiţii – „dacă nu faci aşa, nu primeşti ...”, cu forţări – „ori faci cum spun eu, ori ...”, limitat – „eu te-am făcut, deci faci cum spun eu!”, agresiv – „de ce faci aşa? Vrei bătaie?”. Şi ne vom trezi la bătrâneţe, când noi vom fi neputincioşii, că pruncii noştri nu ne vor lua cu dragoste de mână să ne aşeze la masă, să ne citească atunci când ochii noştri nu vor mai putea, să ne împrospăteze veşmintele, aşternuturile şi gândurile. Pe de altă parte, nu cu acestă frică ar trebui să ne mângâiem mai des copiii, să le spunem mai mult ce frumoşi sunt şi să îi lăudăm pentru micile lor realizări care vor duce la împlinirea marilor lor vise. Ci ar trebui toate acestea făcute dintr-o pură şi simplă DRAGOSTE, izvorâtă din căuşul cald al fiinţei dăruite de Dumnezeu cu puterea de a naşte şi dusă până la orice jertfire de sine -  jertfirea propriilor ambiţii, jertfirea impulsivităţii, jertfirea odihnei ... jerfa! Cerem prea mult de la copiii noştri şi ne rugăm prea puţin pentru sănătatea minţii, trupului şi a sufletului lor. Şi ei sunt aşa de recunoscători pentru orice privire blândă!

Viaţa

Valurile nu au importanţă decât dacă înveţi cum să le birui!