articole din suplimentul religios al cotidianului „Bună ziua Braşov”

Stăpâni peste Casa lui Dumnezeu

Locaşului de rugăciune în care se săvârşeşte Sfânta Liturghie, împodobit cu frumuseţea Sfinţilor, are un Sfânt Altar, un naos, un pronaos şi un pridvor. Fiecare parte a bisericii are destinaţia ei în rânduiala sfintelor slujbe, al căror beneficiu ne este dăruit nouă de către Dumnezeu. De exemplu, femeia lăuză nu are voie să intre în naos până nu i se citesc rugăciunile cuvenite la 40 de zile de la naştere. Şi lepădările de cel rău se citesc pruncului adus spre a fi botezat tot în pronaos. Locul cel mai apropiat de Sfântul Altar în care au voie toţi credincioşii este naosul. În Altar intră doar bărbaţii, cu o excepţie: în ziua în care se sfinţeşte o biserică pot intra să se închine şi femeile.

A cui e Casa Domnului?

Nouă oamenilor, ne place şi suntem gata imediat să ne însuşim orice, dacă am depus şi noi un minim efort pentru acel ceva. Uităm că nimic nu ne aparţine nouă, că tot ce avem, avem pentru că Dumnezeu îngăduie, că nu am putea să mişcăm un pai dacă putinţa aceasta nu ne-ar fi dat-o Purtătorul de grijă a toate. Indiferent cât sau ce am investi în ceva, toate se cuvin să le închinăm şi să le dăruim Domnului pentru că sunt darurile Sale. Puterea noastră, dorinţa şi dragostea noastră de a da înapoi Tatălui darurile din darurile Sale, ne-ar face clăditori de Rai. Ştiţi vorba aceea cu darul care face din dar raiul! Aşadar, şi Casa Domnului sau Biserica, Lăcaşul de rugăciune, este al lui Dumnezeu chiar dacă noi am depus eforturi pentru a fi ridicat şi îngrijit. Căci ce ar fi toate acestea: efort, bani, frumuseţe, biserică, dacă Dumnezeu nu le-ar sfinţi şi nu le-ar binecuvânta. Şi le binecuvintează Creatorul şi Proniatorul (Purtătorul de grijă) din dragoste şi pentru dragoste.

Dragostea omului la inima Domnului

Aşa cum spune şi Scriptura, nu poţi spune că iubeşti pe Dumnezeu şi că pe oameni îi urăşti, căci te dovedeşti mincinos. Dovada dintâi a dragostei de Dumnezeu este dragostea faţă de oameni. De aici izvorăsc răbdarea, înţelegerea, bucuria, rugăciunea pentru neputinţele celorlalţi, milostenia… şi atât de multe altele. Dar de la lume am adunat iarăşi duminica trecută pildă tristă de neiubire. Am văzut şi am auzit cum cineva dădea afară din Casa Domnului pe nişte mame cu pruncii lor, pe motivul că dacă tot s-au împărtăşit ar fi cazul să plece pentru că nu sunt din parohia în care este biserica respectivă. M-am gândit atunci cum de nu plânge Maica Domnului în icoana făcătoare de minuni din acea biserică, văzând atâta lipsă de dragoste. Nu pot spune că Dumnezeu va pedepsi pe cel atât de neiubitor, pentru că Dumnezeu este mult prea delicat ca să ne pedepsească. Cu siguranţă însă Dumnezeu s-a întristat până pe Cruce iarăşi, văzând atât de trista întâmplare. Chiar dacă pruncii mititei mai vorbesc, gânguresc, cad sau chiar plâng, am văzut şi biserici în care toţi cei prezenţi se bucură de prezenţa copiilor şi te ajută să îi ocroteşti, să îi apropii de Dumnezeu. Nu se poate să rămânem ca în vremea comunistă cu idei preconcepute, conform cărora totul ni se cuvinte numai nouă, că biserica e pentru babe, că pruncii sunt prea mici ca să-i aduci la biserică, că … şi altele ca acestea. Copiilor le merge mai uşor la inima lor curată Dumnezeu. Nu este în ei piedică pentru dragostea Lui. De ce vrem noi, oare, să-i învăţăm doar formalismul nostru, doar mărunţimea faptelor şi nu măreţia lor?