Ştefan-Vodă avea o fată mută, dar frumoasă, de nu i-ai fi găsit pereche în cuprinsul pământului. Domnului nu-i mergea mâncarea la inimă şi odihna în oase, de amărât ce era. A întrebat el de lume, s-a sfătuit cu vracii şi cu toţi cărturarii timpului, dar n-a dat de leacul muţeniei.La urmă, aşa într-un amurgit de vară, vine la domn o babă, aşa de bătrână, de-şi gâdila pieptul cu nasul, de încovoiată, şi-l povăţuieşte să cheme pe Soare la masă şi să-l cinstească după toate rânduielile cuvenite feţelor strălucite. După ospăţ, când toţi ar fi în toane bune, să trimită fata şi să cerşească o sărutare de la craiul zilei, că numaidecât odrasla lui dragă are să prindă la grai.
Voievodul, îmbucurat, pune
la cale mare pregătire. Pe capul stăpânitorului era însa un blestem. Cum se
făcu, că Piază- Rea aude de gândurile domnului şi, ca să-i încurce dezlegarea,
aleargă fuga în răcorile întunecoase dinspre Lună-răsare şi o găseşte pe
stăpâna nopţii bocindu-se de necredinţa Soarelui. Ea se văieta că n-are parte
de bărbat, că nu pricepe de ce fuge de dânsa şi o lasă să alerge ca o bezmetică
în urmă şi zicea tânguios:
“Mai bine mă făcea maică-mea muritoare, că tot aş fi avut parte de soţ, dar nu zână, cu pletele învălvătăiate de lumină şi cu sufletul întunecat şi umed ca o peşteră neumblată.”
Piază-Rea prinde la nădejde şi cu întorsături meşteşugite de vorbă, îngână către Lună:
“Până acum tot se cheamă că ai avut bărbat, de aci încolo, te lasă de tot, că el se însoară cu fata lui Ştefan, stăpânul pământului. Iată, chiar deseară li-i nunta.”
“Mai bine mă făcea maică-mea muritoare, că tot aş fi avut parte de soţ, dar nu zână, cu pletele învălvătăiate de lumină şi cu sufletul întunecat şi umed ca o peşteră neumblată.”
Piază-Rea prinde la nădejde şi cu întorsături meşteşugite de vorbă, îngână către Lună:
“Până acum tot se cheamă că ai avut bărbat, de aci încolo, te lasă de tot, că el se însoară cu fata lui Ştefan, stăpânul pământului. Iată, chiar deseară li-i nunta.”
Doamna-Nopţilor, pe aci să
turbe. Îşi aprinde argintul din faţă şi fulgerând de răzvrătire, se jură pe
strălucirea ei, că are să nimicească vlăstarul îndrăzneţului voievod. În
noaptea ospăţului, Luna s-a dosit după sprânceana codrilor vecini, pândind
să-şi zărescă duşmanca, pentru ca s-o zdrobească.
Soarele, un făt-frumos cu
plete de lumină, chefuia cu vodă şi cu toată curtea. Când, pe la sfârşit, intră
în sală fata domnului, împodobită ca o primăvară caldă. Cade ea în genunchi la
picioarele Soarelui şi-i cere o gură, de mântuire. Luna, furioasă, se ridica
turbată peste straja codrilor negri, aruncându-se într-un brâu tremurat de
lumină şi pătrunde pe fereastra palatului. A căzut peste faţa rugătoare a fetei
ca o ploaie de blestem şi i-a topit chipul în floare galbenă.
Cu toţii s-au îngrozit de turbarea nedreaptă a Lunii. Bătrânul voievod, cu
faţa îndurerată de obidă, prinde a spune stăpânei rătăcite a întunericului tot
jarul înlăcrimatului său suflet. Luna, neîncrezătoare, sta rece şi
fulgerătoare. Mesenii boceau şi ei povestea tristă a odraslei fără noroc.
Soarele, întărâtat, îşi prinde nevasta de belşugul înstufat al razelor şi-i
face vânt pe fereastră, de o înnămoleşte departe, în valurile norilor. După
aceea, ia pe palmă copila înflorită a temutului stăpân pământean şi o sădeşte
în grădină, printre celelalte podoabe, ca s-o aibă îndeaproape spre mângâiere.
De atunci, „floarea-soarelui”, cu faţa ei galbenă şi înfiorată de durere, îşi
întoarce vecinic chipul întristat, înspre strălucirea craiului zilei,
cerşitorându-şi sărutarea mântuitoare.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu