Legenda Florii Soarelui

               Ştefan-Vodă avea o fată mută, dar frumoasă, de nu i-ai fi găsit pereche în cuprinsul pământului. Domnului nu-i mergea mâncarea la inimă şi odihna în oase, de amărât ce era. A întrebat el de lume, s-a sfătuit cu vracii şi cu toţi cărturarii timpului, dar n-a dat de leacul muţeniei.La urmă, aşa într-un amurgit de vară, vine la domn o babă, aşa de bătrână, de-şi gâdila pieptul cu nasul, de încovoiată, şi-l povăţuieşte să cheme pe Soare la masă şi să-l cinstească după toate rânduielile cuvenite feţelor strălucite. După ospăţ, când toţi ar fi în toane bune, să trimită fata şi să cerşească o sărutare de la craiul zilei, că numaidecât odrasla lui dragă are să prindă la grai.

            Voievodul, îmbucurat, pune la cale mare pregătire. Pe capul stăpânitorului era însa un blestem. Cum se făcu, că Piază- Rea aude de gândurile domnului şi, ca să-i încurce dezlegarea, aleargă fuga în răcorile întunecoase dinspre Lună-răsare şi o găseşte pe stăpâna nopţii bocindu-se de necredinţa Soarelui. Ea se văieta că n-are parte de bărbat, că nu pricepe de ce fuge de dânsa şi o lasă să alerge ca o bezmetică în urmă şi zicea tânguios:
“Mai bine mă făcea maică-mea muritoare, că tot aş fi avut parte de soţ, dar nu zână, cu pletele învălvătăiate de lumină şi cu sufletul întunecat şi umed ca o peşteră neumblată.”
Piază-Rea prinde la nădejde şi cu întorsături meşteşugite de vorbă, îngână către Lună:
“Până acum tot se cheamă că ai avut bărbat, de aci încolo, te lasă de tot, că el se însoară cu fata lui Ştefan, stăpânul pământului. Iată, chiar deseară li-i nunta.”

            Doamna-Nopţilor, pe aci să turbe. Îşi aprinde argintul din faţă şi fulgerând de răzvrătire, se jură pe strălucirea ei, că are să nimicească vlăstarul îndrăzneţului voievod. În noaptea ospăţului, Luna s-a dosit după sprânceana codrilor vecini, pândind să-şi zărescă duşmanca, pentru ca s-o zdrobească.

            Soarele, un făt-frumos cu plete de lumină, chefuia cu vodă şi cu toată curtea. Când, pe la sfârşit, intră în sală fata domnului, împodobită ca o primăvară caldă. Cade ea în genunchi la picioarele Soarelui şi-i cere o gură, de mântuire. Luna, furioasă, se ridica turbată peste straja codrilor negri, aruncându-se într-un brâu tremurat de lumină şi pătrunde pe fereastra palatului. A căzut peste faţa rugătoare a fetei ca o ploaie de blestem şi i-a topit chipul în floare galbenă.

Cu toţii s-au îngrozit de turbarea nedreaptă a Lunii. Bătrânul voievod, cu faţa îndurerată de obidă, prinde a spune stăpânei rătăcite a întunericului tot jarul înlăcrimatului său suflet. Luna, neîncrezătoare, sta rece şi fulgerătoare. Mesenii boceau şi ei povestea tristă a odraslei fără noroc.

Soarele, întărâtat, îşi prinde nevasta de belşugul înstufat al razelor şi-i face vânt pe fereastră, de o înnămoleşte departe, în valurile norilor. După aceea, ia pe palmă copila înflorită a temutului stăpân pământean şi o sădeşte în grădină, printre celelalte podoabe, ca s-o aibă îndeaproape spre mângâiere. De atunci, „floarea-soarelui”, cu faţa ei galbenă şi înfiorată de durere, îşi întoarce vecinic chipul întristat, înspre strălucirea craiului zilei, cerşitorându-şi sărutarea mântuitoare.

imagine slaba, dar creatii d'ale mele

ingeri

inca una din serie

Să dăruieşti ceea ce nu ai! (III)

Mântuitorul spune acestea: „Căci tot celui ce are i se va da şi-i va prisosi, iar de la cel ce n-are şi ce are i se va lua.”(Matei 25, 29). Multe îţi tulbură viaţa. Poate nu ai destul sau mai nimic din ceea ce îi este omului necesar din punct de vedere material. Dar cât îi trebuie omului ca să fie OM? Poate nu ai o familie ori ţi se pare că cea pe care o ai nu se ridică la nivelul pretenţiilor, dorinţelor ori visurilor tale. Dar te-ai gândit vreodată că şi alţii şi-au făcut speranţe în ceea ce te priveşte, au aşteptări, pretenţii ori visuri pentru tine? Poate locul de muncă nu este pe măsura pregătirii ori profesionalismului tău. Dar alţii, chiar cu pregătiri înalte, ar fi foarte fericiţi să poată spăla vasele într-un restaurant, ori să spele pe jos, numai să aibă un loc de muncă. Poate ai dori şi poate chiar ai merita să fii renumit şi răsplătit. Dar ştiu foarte mulţi oameni care se trezesc dimineaţa şi mulţumesc lui Dumnezeu că le-a mai dăruit o zi; îşi hrănesc familia şi mulţumesc lui Dumnezeu că au avut cu ce; merg la serviciu şi mulţumesc lui Dumnezeu că îl au; îşi îmbrăţişează copiii şi mulţumesc lui Dumnezeu pentru bucuria, sănătatea şi binecuvântarea de A FI. Deşi ţi se pare că nu ai prea multe poţi să-ţi dăruieşti chiar ţie bucuria de a te mulţumi cu ceea ce ţi s-a dăruit!

Ramona ARONEASA

continuarea seriei

Să dăruieşti ceea ce nu ai! (II)

Mântuitorul spune acestea: „Căci tot celui ce are i se va da şi-i va prisosi, iar de la cel ce n-are şi ce are i se va lua.”(Matei 25, 29). Am promis că voi mai scrie despre aceasta şi iată că vă invit din nou la meditaţie pe această temă. ... Începe Postul cel Mare, al trecerii de la moarte la Viaţă, prin Crucea şi Învierea lui Hristos. Suntem îndemnaţi aşadar la post, la înmulţirea rugăciunii şi la o mai atentă atitudine faţă de cei din jur. Printr-o împrejurare grea am învăţat că nu poţi face binele decât postind. Fără post nu ai puterea necesară. De multe ori suntem bine intenţionaţi şi totuşi ceea ce facem bine iese rău. În astfel de împrejurări nu mai înţelegem nimic şi ne repetăm în minte, uimiţi şi necăjiţi: „Dar am vrut să fac bine!”. De ce a ieşit rău? Postul ne dă înţelepciunea de a alege calea cea bună, dreaptă şi scurtă de a face binele. Înfrânarea trupului dă libertate minţii. Gândul este mai limpede, în trupul supus prin postire inima este mai osârduitoare. Nu stă în puterea noastră să postim ori să săvârşim binele. În puterea noastră stă voinţa de a face acestea. Săvârşirea acestora e cu puterea venită prin har de la Duhul Sfânt. Deci facerea de bine se face prin jertfă şi cu conlucrarea cu Dumnezeu. Ceea ce este în afara acestora nu are rezultatul dorit. Cei ce ne văd postind şi reuşind facerea de bine încep şi ei să dorească această putere cu care facem binele şi care nu vine de la noi. şi astfel dăruim ceea ce nu avem dar Dumnezeu ne îngăduie să oferim şi altora din ceea ce este al Lui.

Ramona ARONEASA

o serie de editoriale

Să dăruieşti ceea ce nu ai!

Mântuitorul spune acestea: „Căci tot celui ce are i se va da şi-i va prisosi, iar de la cel ce n-are şi ce are i se va lua.”(Matei 25, 29). De multe ori auzim Biserica îndemnându-ne să dăruim ceea ce nu avem. De multe ori credem că aceasta înseamnă să dai tot puţinul pe care îl ai, chiar dacă rămâi cu nimic, căci Dumnezeu îţi va aduce înmulţit darul înapoi. Ceea ce este întocmai aşa! Noi suntem intrigaţi şi tensionaţi când auzim aşa ceva. Cu inimile ţintuite în banii şi bunurile noastre, răspundem „Lasă că nu-i chiar aşa! Nu dau eu vrabia din mână pe cioara de pe gard!”. Ţinem la ultimul bănuţ cu un soi de deznădejde, ca şi cum folosirea lui în vreun fel ar aduce dezastrul, sfârşitul oricărei posibilităţi de a supravieţui. Cei credincioşi lui Dumnezeu şi Iubirii Sale purtătoare de grijă au trăit de multe ori experienţa, minunea, de a dărui şi ultimul bun, pentru ca apoi, nici mai devreme şi nici mai târziu ci tocmai când au avut nevoie, bunul respectiv să se întoarcă în forma cea mai potrivită nevoilor lor. Vi s-a întâmplat? Să nu uitaţi niciodată precizia şi preţiozitatea purtării de grijă a lui Dumnezeu! Nu vi s-a întâmplat niciodată? Aveţi curajul de a încerca în fiecare zi acest lucru, nu pentru a ispiti grija Tatălui, ci de dragul Lui şi al oamenilor care au nevoie de voi, şi veţi vedea: Nouă, oamenilor, Dumnezeu ne poartă cel mai mult de grijă! ... Voi mai scrie despre a dărui ceea ce nu ai!

Ramona ARONEASA

editoriale 2012

Frumuseţea cea bună

Frumuseţea este sarea vieţii şi atunci când sarea este pusă cu măsură în bucatele gătite ea dă gustul cel bun. Fără frumos existenţa noastră ar fi plată, urâtă. Dar frumosul este frumos dacă este bun, iar Dumnezeu este Cel care ne vrea tuturor numai binele. Viaţa este frumoasă când are câte ceva din toate „ingredientele” bunătăţii. Chiar şi în prăjituri se pune puţină sare pentru armonia gustului. Dacă uităm de realităţile şi seriozităţile vieţii şi ne amestecăm doar cu dulceţuri, riscăm să pierdem gustul bunătăţii, … sau să ni se facă rău de atâta „bine”. Viaţa este frumoasă şi cu bucurie, cu veselie,  şi cu seriozitate, şi cu rugăciune, şi cu puţină asprime mai ales faţă de noi înşine şi doar în cele din urmă faţă de ceilalţi. Binele nu este totdeauna ceea ce ni se pare nouă a fi bine. Doar Dumnezeu ştie exact ce va fi fiind bine pentru noi, chiar dacă iniţial unele bunătăţi ni se par nouă greu de îndurat. Să ne dea Dumnezeu nu ceea ce vrem noi, ci ceea ce ştie El că este bine pentru noi!

Ramona ARONEASA