Natalia mea sau Maica Benedicta

Vreau sa spun ca am meditat la a incepe din nou sa scriu poezii la indemnul fostei mele colege de facultate si, mereu de atunci, prietenei mele Natasa, pe care dupa aproape 7 ani in care nu am stiut nimic de ea am regasit-o ca Maica Benedicta, stareta Manastirii Frumoasa din Republica Moldova. Si iata ca am reinceput: sa scriu si sa ne contactam, macar pana o da Dumnezeu sa ne si putem vedea. http://www.frumoasa.md/obstea/

Cordelute decorate de mine

trandafiri lila glazurati pe suport filigran de culoare bronz. Florile sunt prinse din lucratura pe suport, adica rezistente. si sunt lacuite.

Trandafiri - sa-i mananci ca pe bomboane si alta nu.

sora soarelui - preferata mea dintre flori   suportul metalic are culoarea bronz, floarea este pe suport filigran, prinsa din lucru,adica are rezistenta si mai este si lacuita :))

Adăugaţi o legendă

povestioare si poezii pentru copii ... si nu numai:))

O altă legendă a ouălor roşii

Mulţimea era strânsă pe marginea drumului prăfuit.  Nişte soldaţi urcau plictisiţi, cu privirea pierdută şi încinşi prea tare de soarele arzător, însoţind spre vârful dealului un om slab, ce purta doar câteva zdrenţe, o coroană pe cap şi o cruce mare de lemn. Era un osândit neobişnuit: nu trebuia dus cu forţa spre locul supliciului său, pentru că nu se împotrivea deloc. Ba mai mult, mergea singur ducându-şi crucea, mergea ca şi cum acesta era scopul lui, să urce dealul acela tocmai pentru a fi chinuit. Cu toate acestea mulţi îl loveau, îl scuipau, îl batjocoreau, câte un bici îi mai străpungea trupul cu o ură care se abătea asupa osânditului fără nicio noimă. Iarăşi cu toate acestea, el avea un chip senin, nu se vedea nicio urmă de ură, ori de răutate în felul în care îi privea pe cei care îi provocau atâta durere. Era un Osândit Neobişnuit!

-         Măria-Ta, pofteşte pe cruce! râdea un ostaş adresându-i- se  Osânditului.

-         Hai, că ţi-am pus şi coroana! îl batjocorea altul, în timp ce-i îndesa

Osânditului pe cap o cunună de spini care-i străpungea fruntea.

-         Ai spus că vei învia! Ha-ha-ha! Scapă-te întîi de Cruce! îi aruncă un altul după ce îl ridicară pe cruce în vârful dealului.

-         Vei învia când pietrele acestea se vor face ouă ... şi încă roşii! Ha- ha- ha! Na, ţine! spuse unul şi începu să arunce cu pietre în Osândit.

A treia zi de la această întâmplare pe dealul acela, unele dintre pietre se transformau în ouă roşii. Cei care treceau şi le găseau îşi aminteau cum fusese batjocorit Osânditul, cu pietrele aruncate de soldaţi. Toţi cei care vedeau această minune credeau cu adevărat că Osânditul era Hristos şi că a înviat. Ei strângeau ouăle roşii şi le mâncau la mesele lor cu fiorul Morţii şi Învierii Domnului. Iar urmaşii lor au învăţat să înroşească ei ouă, ca să-şi aducă aminte că dintr-un mormânt ferecat ca un ou Hristos a Înviat, ca noi să avem Viaţă Veşnică.

Ciocolata găinuşei

O găină mai moţată

A găsit o ciocolată.

Dă cu ciocul, o miroase,

Se învârte-n jurul ei,

Sare şi, bătând din aripi,

Se arunc-asupra ei:

-Asta ce-i? Asta ce-i?

Uite: în sfârşit cutează,

Găinuşa cea vitează,

Şi o gustă: „Măi să fie!

Ce mălai e-n farfurie!?!”

Ca şi vouă, dragii mei,

Ciocolata i-e pe plac.

Pân’ la urmă o mănâncă

Şi se urcă pe cuibar.

Stă o oră, stă şi două

Găinuşa să se ouă.

Se ridică în sfârşit!

Şi ce credeţi c-a găsit

Stăpâna când a cătat

În cuibarul minunat?

Sigur veţi râde pe dată:

Era-un ou ... de ciocolată!

povestioare si poezii pentru copii ... si nu numai:))

Altfel despre crearea lumii

Când a fost făcută lumea, boboci, flori, copaci, vietăţi au venit la viaţă la cuvântul lui Dumnezeu. Era aşa de încântător să te trezeşti din haos cu o formă şi cu o culoare! Toate de pe faţa pământului erau foarte fericite că Dumnezeu hotărâse să le îmbrace şi să le grijească aşa de frumos. Dar singurul lucru care le lipsea în atâta frumuseţe şi bogăţie de feluri de viaţă era rostul lor. La început nu-şi pusese nicio vietate problema la ce foloseşte. Fiecare se bucura să vadă noua, frumoasa şi binecuvântata rânduială: luau viaţă sub mângâierea glasului dumnezeiesc, îşi clăteau faţa în lumină şi căldură, creşteau şi făceau roade. Dar rodul? Ce aveau de făcut cu rodul lor? Şi tocmai când aceasta devenise neliniştitor, au văzut o făptură nouă, cea mai frumoasă şi impresionantă vietate. Această vietate nu luase fiinţă, ca celelalte, doar sub puterea cuvântului dumnezeiesc. Asistaseră la crearea Făpturii de însele mâinile Creatorului, văzuseră că viaţa Făpturii vine din însăşi suflarea lui Dumnezeu şi înţeleseră că rostul lor este cumva legat de această nemaivăzută fiinţă. Iar când Dumnezeu a numit făptura Coroană a creaţiei Sale - Omul, toate vietăţile înţeleseră şi se bucurară că au un rost: acela de sluji omului. Aşa a fost dintru început: o mare bucurie se revărsă peste întreaga creaţie atunci când pricepu că rostul ei este să i se supună omului. Dar despre aceasta şi despre cum s-a schimbat aceasta vom vorbi altădată, dragii mei.

Rostul bobocilor 

Răsărit de dimineaţă

Îşi întinse dalba-i faţă

Spre o rază de lumină

Agăţată de-o tulpină.

-         Cine-s eu? Şi ce cat oare

Cu faţa mea către soare?

se-ntrebă de dimineaţă

Micul firicel de viaţă.

-         Tu eşti rod de viaţă nouă

Răsărit din gânduri două:

Să creşti mare, să rodeşti;

Omului să-i foloseşti.

îi răspunse din lumină

glas ce mirosea a smirnă.

-         Cine-i omul sau ce e?

Dacă spui că trebuie

Lui să îi fiu de folos?

-         Este chipul lui Hristos!

Lui să îi slujeşti frumos

Dacă vrei să-ţi împlineşti

Rostul pentru care eşti.

nu zice nimeni nimic?

M-am apucat de scris poezii si povestioare pentur copii. Nu stiu ce-mi veni. Oricum eu am mai scris poezii cand eram in ciclul primar, apoi in facultate. Sigur erau de alt gen, dar cred ca erau bunicele, ca au avut ceva aprecieri. acum veni chestia asta cu copiii, poate si pentru ca asa mi se pare mai onesta realizarea paginii pentru copii a suplimentului religios pe care il realizam la cotidianul Buna ziua Brasov. de 9 ani si 2 luni.
Se pare oricum ca vorbesc singura. deocamdata nimeni nu pare a citi ceva de pe aici. In fine, daca cineva citeste va rog sa-mi lasati o parere, ceva, ca sa am si eu o masura a lucrurilor pe care le fac. sa stiu daca sa continui sau sa o las balta. Multumesc. Sunteti draguti!:))

Legenda Florii Soarelui

               Ştefan-Vodă avea o fată mută, dar frumoasă, de nu i-ai fi găsit pereche în cuprinsul pământului. Domnului nu-i mergea mâncarea la inimă şi odihna în oase, de amărât ce era. A întrebat el de lume, s-a sfătuit cu vracii şi cu toţi cărturarii timpului, dar n-a dat de leacul muţeniei.La urmă, aşa într-un amurgit de vară, vine la domn o babă, aşa de bătrână, de-şi gâdila pieptul cu nasul, de încovoiată, şi-l povăţuieşte să cheme pe Soare la masă şi să-l cinstească după toate rânduielile cuvenite feţelor strălucite. După ospăţ, când toţi ar fi în toane bune, să trimită fata şi să cerşească o sărutare de la craiul zilei, că numaidecât odrasla lui dragă are să prindă la grai.

            Voievodul, îmbucurat, pune la cale mare pregătire. Pe capul stăpânitorului era însa un blestem. Cum se făcu, că Piază- Rea aude de gândurile domnului şi, ca să-i încurce dezlegarea, aleargă fuga în răcorile întunecoase dinspre Lună-răsare şi o găseşte pe stăpâna nopţii bocindu-se de necredinţa Soarelui. Ea se văieta că n-are parte de bărbat, că nu pricepe de ce fuge de dânsa şi o lasă să alerge ca o bezmetică în urmă şi zicea tânguios:
“Mai bine mă făcea maică-mea muritoare, că tot aş fi avut parte de soţ, dar nu zână, cu pletele învălvătăiate de lumină şi cu sufletul întunecat şi umed ca o peşteră neumblată.”
Piază-Rea prinde la nădejde şi cu întorsături meşteşugite de vorbă, îngână către Lună:
“Până acum tot se cheamă că ai avut bărbat, de aci încolo, te lasă de tot, că el se însoară cu fata lui Ştefan, stăpânul pământului. Iată, chiar deseară li-i nunta.”

            Doamna-Nopţilor, pe aci să turbe. Îşi aprinde argintul din faţă şi fulgerând de răzvrătire, se jură pe strălucirea ei, că are să nimicească vlăstarul îndrăzneţului voievod. În noaptea ospăţului, Luna s-a dosit după sprânceana codrilor vecini, pândind să-şi zărescă duşmanca, pentru ca s-o zdrobească.

            Soarele, un făt-frumos cu plete de lumină, chefuia cu vodă şi cu toată curtea. Când, pe la sfârşit, intră în sală fata domnului, împodobită ca o primăvară caldă. Cade ea în genunchi la picioarele Soarelui şi-i cere o gură, de mântuire. Luna, furioasă, se ridica turbată peste straja codrilor negri, aruncându-se într-un brâu tremurat de lumină şi pătrunde pe fereastra palatului. A căzut peste faţa rugătoare a fetei ca o ploaie de blestem şi i-a topit chipul în floare galbenă.

Cu toţii s-au îngrozit de turbarea nedreaptă a Lunii. Bătrânul voievod, cu faţa îndurerată de obidă, prinde a spune stăpânei rătăcite a întunericului tot jarul înlăcrimatului său suflet. Luna, neîncrezătoare, sta rece şi fulgerătoare. Mesenii boceau şi ei povestea tristă a odraslei fără noroc.

Soarele, întărâtat, îşi prinde nevasta de belşugul înstufat al razelor şi-i face vânt pe fereastră, de o înnămoleşte departe, în valurile norilor. După aceea, ia pe palmă copila înflorită a temutului stăpân pământean şi o sădeşte în grădină, printre celelalte podoabe, ca s-o aibă îndeaproape spre mângâiere. De atunci, „floarea-soarelui”, cu faţa ei galbenă şi înfiorată de durere, îşi întoarce vecinic chipul întristat, înspre strălucirea craiului zilei, cerşitorându-şi sărutarea mântuitoare.

imagine slaba, dar creatii d'ale mele